Muzica vindeca ranile din fosta Iugoslavie

„Odata ce imi fac un prieten, este pentru totdeauna, iar prietenii mi-i fac inainte de toate mai ales prin intermediul muzicii,” spune Kebra, cunoscut altfel sub numele de Branislav Babic, liderul trupei de rock sarbe Obojeni Program. „Nationalitatea nu este importanta cand vine vorba de prietenie.”

In 1991 Kebra s-a trezit in situatia in care nationalitatea insemna din pacate totul; ca sarb si-a facut serviciul militar la Vinkovci, in nordul Croatiei, in perioada in care conflictul pusese stapanire pe Iugoslavia.

Legaturile sale cu muzica l-au salvat. Privind intr-o zi dincolo de zidurile cazarmei la multimea furioasa de civili croati si la politie, a zarit un chip prietenos: pe Goran Bare, un prieten rocker din trupa croata Majke. Au reusit cumva sa comunice si, in noaptea urmatoare, cu ajutorul lui Bare, Kebra, imbracat in haine de civil, a sarit gardul si a pornit pe jos spre Ungaria.

Kebra si trupa sa canta acum din nou in Croatia. Acest lucru si reactiile prietenoase din partea publicului demonstreaza ca in ciuda greutatilor care afecteaza relatiile dintre statele din fosta Iugoslavie, legaturile culturale dintre ei s-au dovedit greu de rupt.

„Daca aceste probleme ar fi lasate la latitudinea oamenilor de rand, cred ca ele s-ar rezolva foarte usor,” spune Kebra, referindu-se la reinnodarea legaturilor dintre Serbia si Croatia. „Dar daca ’cultura’ este lasata pe mana politicienilor, atunci aceasta va depinde de ei si vor gasi intotdeauna motive sa impiedice mersul lucrurilor.”

Pe scurt, dupa ce Kebra a fugit din Vinkovci, armata iugoslava a bombardat orasul, declansand razboiul care a sfasiat intregul teritoriu al fostei Iugoslavii din Croatia pana in Bosnia si mai tarziu in Serbia, lasand in urma sa moarte, refugiati si ruine.

De vreme ce noi granite au aparut in interiorul Iugoslaviei si scena culturala a fost distrusa. Dar flacara sperantei a fost tinuta aprinsa de o alta multime pacifista si, cu timpul, odata cu reinstaurarea pacii, colaborarea si schimburile au inflorit si nu numai in domeniul asa-numitei „culturi inalte”.

Astazi, schimburile culturale sunt din ce in ce mai frecvente, in timp ce un limbaj comun si aceleasi interese au creat oportunitati atat pentru artisti, cat si pentru oamenii de afaceri, fie ca e vorba de teatrul avant-garde, de filmele premiate sau de muzica turbofolk.

In timp ce mobilitatea culturala in crestere se confrunta inca cu opozitia celor care doresc sa mentina izolarea din vremea razboiului, unii spera in recrearea unei culturi balcanice mai profunde. Pentru altii, modelul scandinav este mult mai imbietor, state despartite, dar strans inrudite demonstrand cum poate sa functioneze un spatiu mai mare la nivel cultural.

Eliberati de ideologii, ei spera in nasterea unei comunitati asemanatoare in Balcani, care sa creasca sansele de afirmare si castigurile artistilor, in vreme ce acestia din urma ar ajuta la reinstaurarea unei reconcilieri graduale a oamenilor inca traumatizati de razboi.

O „piata culturala comuna” se ridica din ruine

„Era imposibil sa stai aici si sa nu fii membru al echipei.” Rajko Grlic, un regizor croat important, a fost unul dintre multii artisti din fosta Iugoslavie care a suferit de pe urma colapsului cultural provocat de razboi. Declarat persona non grata in Zagreb, el a continuat sa lucreze la inceputul anilor 1990 cu colegii sai sarbi la mai multe filme, inclusiv Virdžina – pe care l-a produs si Caruga – pe care l-a regizat, iar in cele din urma a plecat sa studieze si mai apoi sa predea in Statele Unite.

Si acest lucru a fost posibil doar pentru ca atmosfera artistica din Croatia s-a schimbat. „In acelasi timp, multi oameni, mai ales din Belgrad, au trecut peste noapte de la opozitia fata de socialism la o atitudine nationalista. Dezamagirea mea a fost imensa,” explica el.

Popularul interpret si compozitor croat, Arsen Dedic, o vedeta din Iugoslavia inca din anii 1960, este de aceeasi parere. Odata cu izbucnirea razboaielor in Croatia si Bosnia, Dedic a facut tot posibilul sa mentina legaturi cu interpretii si colegii din celelalte republici din fosta Iugoslavie. „Cum as putea sa-mi urasc un prieten din Belgrad sau pe Kemal Monteno din Sarajevo sau pe Slavo Dimitrov din Macedonia?” se intreaba el.

Cand pacea s-a instaurat in 1995, acesti pionieri au facut primii pasi catre restabilirea unor contacte culturale mai stranse. Lucrurile au evoluat insa foarte incet. Sentimentele de ura dintre popoare – o mostenire data de numarul imens de victime ale razboiului – a constituit o piedica serioasa. Procesul nu s-a accelerat decat dupa 2000, cand un nou climat politic, mai tolerant a inceput sa ia locul isteriei nationaliste din deceniile de dinainte.

Astazi, cele mai mari vedete din domeniul muzical din fosta Iugoslavie, precum Arsen Dedic, din Zagreb, Momcilo „Bajaga” Bajagic din Belgrad, Zabranjeno Pusenje din Sarajevo si Goran Bregovic, liderul trupei Bijelo Dugme, trupa de rock bosniaca din anii 1970, canta din nou in sali de concert pline pana la refuz pretutindeni pe teritoriul fostei Iugoslavii. Si nu este vorba doar de nostalgia pentru artistii vesnic tineri. Trupele actuale fac acelasi lucru, sugerand ca dincolo de o amintire comuna, au si interese si gusturi comune.

La urma urmei, avem ceva in comun!

Cunoscuta trupa de rock din Croatia, Hladno Pivo, nu are origini iugoslave; a aparut doar dupa ce republica a devenit independenta. Dupa ce si-a castigat popularitatea, mai intai in Slovenia, a devenit cunoscuta in Bosnia-Hertegovina si in cele din urma in Serbia, unde trupa a tinut primul sau concert in 2001. „Imediat ce am putut merge acolo sa cantam, am si facut-o. La fel ca toate trupele din Serbia care au venit sa cante aici,” isi aminteste Zoki, chitaristul principal al trupei Hladno Pivo.

Filmele a reusit si ele sa fie cerute dincolo de granita, lucru pe care actorul si producatorul Zoran Cvijanovic il pune pe viziunea estetica asemanatoare, dar practic si pe un limbaj comun. „Adevarul este ca ne intelegem unii pe altii in aceste filme si asta este cel mai important,” spune el.

Doar cu cativa ani in urma, deplasarea actorilor in Croatia, Serbia si Bosnia ar fi fost de neconceput. Acum ei interpreteaza roluri in filmele si serialele celorlalti. In Croatia, unul dintre cele mai cunoscute personaje din faimoasa televovela „Ljubav u Zaledju” [Iubire de fotbalist], este Ogi, interpretat de actorul sarb Nenad Stojimenovic.

Schimburile din teatru, mai ales intre companiile mici sau cele de teatru alternativ castiga si ele teren. Acelasi lucru se intampla si in arta moderna, unde diferite organizatii colaboreaza in baza unor interese comune. Trei organizatii, KUDA.ORG cu sediul la Novi-Sad, Centrul pentru Arta Moderna din Sarajevo si colectivul de la WHW (Ce, Cum si pentru Cine) din Zagreb care au colaborat ani de zile la proiectul lor Deconstructia monumentelor au captat recent atentia publicului datorita unei lucrari intitulate Monument pentru o tinichea, o referire ironica la ajutoarele alimentare trimise locuitorilor asediati din Sarajevo din 1992 si pana in 1995.

In ciuda izolarii si a suferintelor din ultimii 17 ani, ceva cu totul special pare sa-i uneasca pe oamenii din aceste tari invecinate. „La un moment dat cineva a spus ca Croatiei nu i se mai pare cultura sarba mai interesanta decat cea bulgara,” observa jurnalistul si criticul de rock croat Aleksandar Dragas. „Nu-mi vine sa cred ca lucrurile s-au schimbat asa repede.”

Acest lucru se poate vedea mai bine la festivalul de muzica EXIT organizat in fiecare an la Novi Sad. Inca de la inceputurile sale, din 2000, acesta a devenit un loc in care noua generatie de dupa razboi a putut sa se intalneasca si sa-si aline suferintele. A devenit un lucru comun sa vezi, in autogara din Novi Sad, autobuzul de Zagreb tinut in loc de calatori in timp ce isi iau la revedere de la un nou prieten sarb.

„La inceput nu le-am spus parintilor mei nici macar ca am fost in Serbia,” spune Mirta, o studenta din Zagreb, care-si aminteste de prima ei venire la festivalul EXIT. „Astazi este OK. Acum stiu ca in ultimii trei ani am fost la Novi Sad la festival. S-au linistit cand le-am explicat ca m-am intalnit acolo cu multi tineri, cu oameni cumsecade.”

Interesul lui Mirta pentru lucrurile din Serbia a fost trezit in timpul pe care l-a petrecut in tara la festivalul EXIT. „Anul viitor o sa ma duc si la festivalul de fanfare din Guca,” a mai spus ea, referindu-se la traditionalele fanfare intalnite in vestul Serbiei, un lucru cu totul deosebit. „Totul aici este nou si exotic pentru noi,” explica ea.

Si banii vorbesc

EXIT da un bun exemplu despre modul in care oportunitatile practice de afaceri au aparut datorita asemanarilor culturale si a comunicarii pe plan lingvistic. Cu alte cuvinte, legaturile rupte au fost reinnodate in cautarea unor piete mai mari si a unor economii in dezvoltare.

Printre primii care si-au dat seama de aceasta sansa au fost realizatorii de filme din republicile din fosta Iugoslavie. Ei spun ca este mai usor sa lucreze impreuna decat sa colaboreze cu alti colegi din alte tari. Iar proliferarea co-productiilor e posibila mai ales datorita unor distributii de buna calitate (sunt mai multi actori si actrite), asemanarile dintre limbi, care fac inutila subtitrarea sau dublarea si posibilitatea atragerii de fonduri din surse diferite pentru a obtine astfel niste bugete mai mari.

„Toata lumea s-a implicat imediat in co-productiile sloveno-croate, sloveno-macedonene si croato-sarbe, iar bugetele pentru aceste proiecte au crescut peste tot,” isi aminteste premiatul regizor de film croat Vinko Bresan.

Un exemplu elocvent este filmul din 2006 al lui Rajko Grlic, Karaula [Foisorul de la granita], o co-productie pentru o comedie care reunea cinci din cele sase republici din fosta Iugoslavie, a carei actiune este plasata intr-o baza a armatei iugoslave inainte de razboi, de la granita cu Albania. Pentru a obtine fonduri de la EUROIMAGE, Fondul European de Sprijin al Cinematografiei infiintat de Consiliul Europei pentru finantarea co-producerii, distributiei si promovarii filmului european, Karaula trebuia sa fie un proiect comun pentru cel putin trei state. In final, croatii, slovenii si macedonenii s-au alaturat si ei acestui proiect. Dar lucrurile nu s-a sfarsit aici, deoarece Serbia si Bosnia s-au implicat si ele in acest proiect.

„Bosnia-Hertegovina, Croatia si Serbia, toate au un mare avantaj; nu avem nevoie de subtritare pentru a ne distribui filmele unii altora pe pietele interne,” spune Bresan. „Intr-un fel, este o piata comuna pentru industria de film si ceea ce era logic sa se intample s-a intamplat in cele din urma.”

Reactia publicului a confirmat acest lucru. Productiile locale precum Karaula si filmul lui Bresan, Svjedoci [Martorii], un film cu un subiect din timpul razboiului, care a castigat Marele Premiu la Festivalul de Film pentru Pace de la Berlin in 2004, s-au dovedit foarte populare in randul publicului din Balcani.

Potentialul de piata al acestui interes reciproc este prezent si pe scena muzicala. In 2005, gigantul media din domeniul muzical, MTV, a lansat MTV Adria, care emite in toate republicile din fosta Iugoslavie cu o audienta de aproximativ 20 de milioane de oameni. Dupa ce a cucerit canalele muzicale locale de televiziune, s-a impus si pe plan regional, inclusiv canalul MTS [Postul Muzical de Televiziune] care emite din Serbia si postul comercial sarb, TV Pink.

Ultimul este cunoscut mai ales pentru Grand Show, un musical extravagant destinat descoperirii talentelor muzicale care interpreteaza piese turbofolk, un stil care implica texte simple si pline de emotie, interpretate senzual de frumuseti imbunatatite adesea pe cale chirurgicala.

In ciuda faptului ca turbofolk este un gen sarbesc, asociat in general cu nationalismul sarb, este foarte popular in Croatia, dupa cum spune criticul croat de rock Aleksander Dragas. Ziarul sau, cotidianul Jutarnji List din Zagreb, a realizat o ancheta pe aceasta tema: „S-a dovedit ca 43% din cei aproximativ 1.000 de respondenti... ascultau turbofolk,” spune el.

Ironia este ca acest amestec de muzica folk sarba, cantece populare si ritmuri orientale a inceput sa aiba succes in timpul regimului lui Slobodan Milosevic in anii 1990, iar cea mai cunoscuta diva a acestui gen este Svetlana „Ceca” Ražnatovic, vaduva unui celebru luptator paramilitar din perioada razboiului, Željko „Arkan” Ražnatovic. In ciuda acestor origini si fara niciun ajutor real din partea mass-media, genul muzical a continuat sa se raspandeasca prin intreaga regiune, inclusiv in Bosnia, Croatia, Slovenia si chiar Kosovo.

Managerul unui club de turbofolk din Zagreb spune ca totul a venit odata cu banii. „Astazi, banii sunt tot ce conteaza si sunt o gramada in turbofolk,” observa el. „Nu conteaza prea mult cine sau ce sunt [cantaretii] pentru ca croatii se dau in vant dupa felul asta de muzica.”

Nu tuturor le place turbofolk-ul

Popularitatea turbofolk-ului in afara Serbiei, mai ales in Croatia, inca mai poarta dificilele conotatii ale trecutului. In timp ce cantecele lui Ceca se bucura o de imensa popularitate in multe cluburi si cafenele croate, ar fi practic imposibil pentru un interpret sa organizeze un concert pe o scena din tara.

Jurnalista Natasa Bodrožic crede ca acest lucru dezvaluie modul in care trebuie sa functioneze aproprierea culturala dintre niste natiuni care s-au aflat odinioara in razboi. „Exista cateva exemple sporadice privind cooperarea culturala, dar nu exista o legatura reala,” spune ea.

Aceasta mai spune ca media nu s-a schimbat in acelasi timp cu publicul. Astfel ca, in timp ce hit-urile croate se difuzeaza masiv in aeroporturile din Serbia si Croatia, „niciun post de radio croat nu a difuzat vreunul dintre cantecele sarbesti care au concurat in concursul Eurovision, asa cum este cazul melodiei castigatoare de anul acesta, Molitva, sau cea care a concurat in 2005, Lane Moje,” observa Bodrožic.

Rezistenta la cooperarea culturala se vede si in alte parti, incluzand aici partidele politice, victimele de razboi si grupurile de veterani, dar si artistii insisi.

Zoki de la Hladno Pivo nu neaga existenta lor sau nu le contesta motivele. „Oamenii au fost saraciti in perioada razboiului si i-au pierdut pe cei dragi, deci pot sa ii inteleg pe acei oameni care se opun din toate puterile trupelor din Serbia care canta in Croatia,” spune el.

Una dintre acestia este actrita croata Vitomira Loncar, care nu a mai mers la Belgrad de la inceputul razboiului, desi odata era foarte cunoscuta acolo. „Stiu sigur ca in timpul si dupa razboi niciunul dintre colegii mei din Belgrad nu a incercat sa ia legatura cu mine,” isi aminteste ea. „Ei nu m-au intrebat niciodata cum supravietuim in adaposturi si daca avem nevoie de ceva.”

Snježana Banovic Dolezil, fostul director al Teatrului National din Croatia, a fost chiar obligata sa-si dea demisia in 2002 dupa ce un grup de actori a refuzat sa joace intr-un spectacol pe care ea il organizase la Belgrad. Unii dintre ei au spus ca nu vor juca in fata unui public din Belgrad printre care s-ar putea afla si oameni care i-au ucis pe compatriotii lor din Croatia.

Altii dau vina pe elitele politice care astazi pledeaza pentru cooperarea culturala, dar care rar spun cu adevarat ceea ce cred in mod real. Colectivul de la WHW, remarcat pentru arta sa care pune sub semnul intrebarii miturile nationale, vede retorica toleranta a administratiei actuale ca una condusa mai ales de dorinta de a se integra in Uniunea Europeana.

„Este o consecinta a acestei mari obsesii pentru Uniunea Europeana, vazuta ca o cale spre un viitor mai stralucitor si ca, oficial, am incheiat-o cu trecutul,” spune Sabina Sabolovic, un curator de la WHW. „Procesul normalizarii a creat acest chip amabil la exterior, dar in fapt aceste probleme nu au fost rezolvate cum trebuie si avem inca multiple nivele de opozitie si intoleranta.“

Unii critici ai ministerului croat al Culturii se plang ca o parte prea mare din buget este cheltuita pe conservarea mostenirii arheologice si nationale, in timp ce doar sume mici sunt rezervate productiilor culturale care nu includ o puternica si evidenta satisfactie „nationala”.

Dar Irena Guidikova, din Consiliul de Administratia al Consiliului Europei, spune ca astfel de dileme sunt obisnite pentru statele in tranzitie. „[Ele], si mai ales societatile post-comuniste, se chinuie ... lovesc in echilibrul dintre investitiile in proiectele de conservare a patrimoniului si investitiile in procesele de creatie si de arta moderna,“ observa ea.

Bosnia are dileme specifice in aceasta privinta, ca si cum stabilitatea sa de dupa razboi ar sprijini efectiv actuala separare a republicii in doua – o republica sarba si alta in mare parte bosniaca si croata. Relatiile inghetate dintre aceste doua teritorii, Federatia croato-musulmana si Republica Srpska, ne demonstreaza ca cultura de stat ramane dominata de intrebari si etichetari „nationaliste“.

Dunja Blaževic, director al Centrului pentru Arta Contemporana din Bosnia, spune ca ramane si prea putin loc pentru alte forme de arta nationala. „Cu exceptia filmelor, ministerul nostru federal nu se intereseaza de artele contemporane,“ se plange ea. Intre timp, muzeele si galeriile de arta nationale sunt neglijate, „pentru ca au fost infiintate de fostul stat si nicio institutie din cadrul Federatiei nu este dornica sa se ingrijeasca de ele,“ a adaugat ea.

Separarile etnice din Bosnia – si experienta razboiului – afecteaza si modul in care interactioneaza artistii din Bosnia cu cei din statele vecine, Serbia si Croatia. Faruk Šehic, un reprezentant al noului val al literaturii bosniace si membru al asa-numitei „generatii a razboiului“, spune ca publicul din Zagreb este mai deschis spre cultura bosniaca decat cel din Belgrad.

Reactia la filmul Grbavica, premiat in 2005, al regizoarei bosniace Jasmila Žbanic, a fost poate ilustrativa in acest sens. Povestea mai multor femei bosniace violate de soldatii sarbi in perioada razboiului a fost aclamata pe plan international, a castigat Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin, dar nu a fost inca distribuita in Serbia, desi actrita principala din film, Mirjana Karanovic, este de origine sarba.

Karanovic s-a abtinut sa politizeze acest lucru. „Exista o motivatie politica, dar nu sunt sigura daca acesta este principalul motiv,“ spune ea. „Tot ce stiu este ca nu au existat articole in Serbia despre succesul pe care l-am avut cu acest film... Si ceea ce nu se scrie in ziare nu exista“.

Milena Dragicevic Šesic, rector la Scoala de Arta din Belgrad si unul dintre cei mai de seama specialisti in domeniul culturii din regiune, este mai putin evaziva. Ea pune acest lucru, precum si alte exemple de exclusivitate culturala, pe seama „oamenilor cu complexe personale de inferioritate care au nevoie de un scenariu megalomanic – mitul culturii sarbesti. Sunt cei care vad in orice o amenintare.“

Lectii din Scandinavia

Zoki de la Hladno Pivo spune ca natiunile din fosta Iugoslavie trebuie sa renunte la conceptul de vina mostenita pentru a putea ajunge la reconciliere. „Nu poti invinovati o intreaga natiune pentru crimele comise de guvernul sau acum 10 sau 15 ani,” spune el.

El crede ca artistii din fosta Iugoslavie pot sa invete si de la contemporanii lor din alte colturi ale Europei, unde odinioara astfel de probleme au existat si au fost ulterior depasite.

Unii artisti din fosta Iugoslavie sunt interesati de conceptul care sta la baza ARTE, un post cultural de televiziune lansat in 1992 pentru a construi un pod intre Franta si Gemania, doua state care au fost in razboi de trei ori din 1870 incoace, dar care astazi constituie baza Uniunii Europene.

Michael Strier, purtatorul de cuvant al ARTE, spune ca acest post isi propune sa furnizeze in cele din urma un serviciu deschis spre Europa. „Incercam sa ajutam oamenii sa inteleaga si sa respecte alte culturi. Daca nu-ti respecti vecinii, nu poti sa traiesti alaturi de ei.“

Totusi, Rajko Grlic prefera sa priveasca spre modelul dat de tarile scandinave ca un posibil ghid pentru republicile din fosta Iugoslavie. Finlanda, Danemarca, Suedia si Norvegia au avut o istorie dificila, marcata de razboaie si neintelegeri. Totusi, in ultimele decenii au dezvoltat multe mecanisme pentru a usura proiectele si politicile culturale comune.

Dupa cum spune Per Svenson de la Consiliul de Arte din Suedia, „cooperarea culturala nordica este importanta pentru ca avem atat de multe lucruri in comun. Reprezentam limbi marunte pe esichierul Europei, impartim o istorie si traditii comune – si, desigur, este important sa avem relatii bune cu vecinii nostri.“

Colegul sau de la Consiliul de Arte din Finlanda, Saha Hannu, ii da dreptate. „Cooperarea in domeniul culturii moderne dintre tarile nordice este foarte stransa, cu intalniri periodice ale ministrilor educatiei si culturii, cu multe fundatii culturale, iar in prezent exista si o colaborare directa si activa intre artistii si insesi institutiile culturale.” Dupa cum spune Hannu, „aceasta cooperare nu este numai importanta, dar si normala.”

Cvijanovic crede ca acest lucru da o speranta acestei regiuni, de vreme ce statele scandinave „au o istorie destul de asemanatoare cu cea a tarilor din Balcani”, adaugand ca: „Vad acest lucru ca pe o sansa importanta pentru noi, de vreme ce avem o multime de tari intr-un spatiu restrans.”

Rajko Grlic este de acord cu acest punct de vedere: „Exista o importanta asemanare cu tarile scandinave. Este foarte greu sa gasesti un film danez fara participarea Suediei si a Norvegiei. Indiferent de bogatia lor, tarile mici incearca sa uneasca si sa foloseasca asa-zisul spatiu al sensibilitatii comune“.

Nu suntem pregatiti pentru modelul nordic, inca

Statele din fosta Iugoslavie mai au multe de facut inainte sa indeplineasca principalele conditii pentru un astfel de nivel de cooperare. Drepturile de proprietate intelectuala, de exemplu, trebuie totusi puse la punct la nivel regional, astfel incat pirateria sa fie sever pedepsita.

Tarile scandinave, pe de o parte, impartasesc reglementari speciale comune sustinute neaparat de stat, de societatea civila, asociatiile profesionale si de fundatiile private. Descentralizarea este o alta problema. Multe autoritati locale din statele nordice si administratiile oraselor au bugete mari pentru proiectele culturale. Tarile balcanice nu sunt deloc in aceasta situatie.

Dar Tomas Bokstad de la Ministerul Culturii din Suedia spune ca nu exista nimic deosebit la modelele cooperarii culturale pe care le-au stabilit statele nordice. „Daca vei cerceta noul sistem de sprijin cultural din statele scandinave, vei vedea ca acesta poate fi aplicat in intreaga Europa si in afara ei,“ spune el.

Asa cum arata si Per Svenson, un element important pentru succesul Suediei in realizarea colaborarii culturale a fost o politica culturala care nu pune accent pe „cultura suedeza“ per se. „Politica culturala nationala subliniaza importanta internationalismului si a diversitatii,“ spune el. De aceea, in ciuda trecutului lor conflictual, „Suedia si Danemarca colaboreaza perfect atat in interiorul sistemelor culturale de cooperare nordice, cat si in alte domenii.“

In timp ce cooperarea si co-productiile culturale dintre Croatia, Bosnia – Hertegovina si Serbia s-au dezvoltat prin eforturi proprii, nu exista nicio indoiala ca guvernele si organizatiile profesionale trebuie si sa sprijine dinamica interesului natural, a asemanarii lingvistice dar si a regulilor pietei.

Fara acest lucru, dupa cum spune Milena Dragicevic Šesic, exemplele cooperarii vor ramane „initiative personale“ si in timp ce „acest lucru ar putea continua pe termen lung, nu poate schimba imaginea de ansamblu“.

Ea ramane totusi optimista ca procesul se va imbunatatii si va ajuta la vindecarea ranilor din timpul razboiului care au izolat regiunea de restul Europei. Chiar si scepticii sunt de acord cu faptul ca cultura poate detine cheia imbunatatirii schimbarilor generale, asa cum vechii dusmani si victimele din ambele tabere au sansa sa-si reduca temerile si prejudecatile prin expunerea reciproca a productiilor culturale.

„Obiectiv vorbind, cred ca cultura poate juca un rol pozitiv pentru reconciliere si este posibil ca reconcilierea sa fie unul dintre rolurile-cheie in cultura,” spune Loncar. „Poate copiii nostri, care nu-si bat capul cu tot ce am suportat noi, vor putea sa dezvolte o perspectiva diferita.

--
Acest articol a fost realizat in cadrul programului Bursa pentru Excelenta in Jurnalism, o initiativa a Robert Bosch Stiftung si a Fundatiei ERSTE, in cooperare cu Reteaua Balcanica de Investigatii Media, BIRN.