Re-voluţia-presiunea-publica Moldova

(6.04.2009) Prima mişcare de protest a adunat 10.000 de oameni pe străzile Chişinăului pentru a-şi arăta dezaprobarea faţă de frauda electorală ce a oferit partidului comunist 49.5% din voturi, permiţându-i să numească noul preşedinte.

(7.04.2009) Protestele au devenit violente, adunând în jur de 30.000 de oameni pe străzile capitalei moldave. Zece zile înainte de alegeri, graniţa moldavo-română a fost închisă, celor mai mulţi străini fiindu-le interzisă intrarea în ţară (chiar şi cetăţenilor moldoveni) sau în capitală (toate şoselele importante au fost blocate de către poliţie astfel încât oamenii din alte regiuni să nu ajungă aici). În timpul protestelor, doar câţiva jurnalişti români s-au aflat în Chişinău. Aparent, nici un alt jurnalist străin nu a fost prezent în capitala moldavă, acesta fiind motivul principal pentru care presa internaţională a păstrat tăcerea până de curând.

(8.04.2009) La ora 1 am, poliţia a început să tragă în oamenii care încă se aflau pe străzi, folosind gloanţe de cauciuc. Preşedintele moldav (Vladimir Voronin) a acuzat România şi partidele din opoziţie că se află în spatele revoltelor din Chişinău, a expulzat ambasadorul Român din Moldova şi a decis introducerea unui regim de vize pentru români începând cu ziua următoare. Au apărut primele dovezi că turnura violentă a evenimentelor a fost o înscenare a partidului comunist, care a orchestrat o lovitură de stat ca pretext pentru represaliile ce nu s-au încheiat de atunci. Doar societatea civilă a acordat atenţie acestor dovezi, cerând autorităţilor moldave să răspundă acuzaţiilor de înscenare. Chiar dacă dovezile au devenit incontestabile, nici până astăzi nu a existat un răspuns oficial, care să încerce măcar să infirme aceste acuzaţii.
Nimeni nu şi-ar fi imaginat care vor fi urmările atunci când represiunea şi-a arătat colţii la populaţia locală. Peste 1000 de oameni au fost luaţi la secţia de poliţie în ultimele 10 zile. Foarte puţini dintre aceştia (în special jurnalişti) au fost eliberaţi după câteva ore. Pe 14 aprilie, primăria a făcut publică o listă cu 800 de oameni care erau raportaţi ca dispăruţi de către prieteni şi rude. Aceşti oameni au fost ridicaţi de către poliţie şi serviciile secrete de pe străzi, din şcoli, din holurile universităţilor, din campusurile studenţeşti, cafenele, autobuze, de acasă, din spitale, etc. în zilele care au urmat evenimentelor din 7 aprilie. Oamenii spun că sunt îngroziţi de gândul că ei ar putea fi următorii arestaţi, indiferent dacă s-au aflat sau nu pe străzi în zilele revoltelor. Se simt în pericol atât acasă, cât şi pe străzi.

Cei ce au fost eliberaţi povestesc că au fost abordaţi în mod brutal de către poliţişti sau agenţi ai serviciilor secrete sub acoperire, duşi la secţiile de poliţie, bătuţi, obligaţi să semneze declaraţii false care confirmă participarea lor la proteste, ameninţaţi că vor fi ucişi, ţinuţi în condiţii inumane (25 de oameni într-o celulă de 8 metri pătraţi) fără apă şi mâncare timp de zile întregi, li s-au confiscate toate bunurile (bani, telefoane mobile, etc.), nu li s-a permis să-şi contacteze rudele sau avocaţii, nu au primit asistenţă medicală în caz de traumă gravă datorită torturilor la care i-au supus poliţiştii, nu au fost informaţi despre motivele pentru care au fost reţinuţi şi nu le-a fost prezentată nici o dovadă care să susţină posibilele acuzaţii. Au fost judecaţi în secţia de poliţie, în absenţa unui avocat şi fără posibilitatea de a se apăra, căzând sub incidenţa unui verdict arbitrar. Cei mai mulţi dintre ei au suferit contuzii multiple, răni, şocuri mentale şi au avut nevoie de spitalizare după ce au fost eliberaţi. Au ieşit pentru a spune încă şi mai multe poveşti oribile despre tortura din secţiile de poliţie, unde există zvonuri că fetele sunt violate şi câţiva oameni au fost omorâţi sau se află în pericol de a fi omorâţi.
Între timp sute de oameni îşi petrec zilele în faţa secţiilor de poliţie întrebând dacă rudele care lipsesc au fost arestate. Nu au primit nici un răspuns, cu excepţia unei liste foarte scurte care le-a fost înmânate cu câteva zile în urmă. La zece zile după ce primele răpiri ale poliţiei au început, există o mulţime de părinţi care încă nu ştiu unde le sunt copiii, cei mai mulţi dintre ei minori.

Frica a crescut şi mai mult în ultimele 7 zile după ce 3 tineri (de 22, 23, şi 26 de ani): Valeriu Boboc, Ion Ţâbuleac şi Eugen Ţapu au fost trimişi morţi acasă. Toţi trei prezentau urme de violenţă brutală pe faţă şi pe corp. Deşi familiile lor au cerut răspunsuri, nu au primit nici unul. Ei nu stiu cine, unde, când şi de ce le-a ucis băieţii. Potrivit expertizei medico-legale, unul dintre ei a murit intoxicat cu un gaz neidentificat, altul a fost electrocutat de un stâlp electric iar al treilea s-a spânzurat cu şireturile de la pantofi (cântărea peste 80 de kg). Sarcasmul expertizei oficiale dictată de un sistem represiv corupt arată gradul absolut de inferioritate umană pe care unii dintre oameni îl pot atinge (astăzi, autorităţile din Chişinău au declarat oficialilor UE că semnele de violenţă de pe feţele şi trupurile oamenilor au fost PICTATE!!!!). Chiar dacă declaraţiile oficiale au fost contestate de către rude, acestea nu au primit nici o altă explicaţie.

Oamenii încă îşi amintesc de cazul unui alt bărbat, împuşcat în cap de către poliţie în Moldova cu o lună în urmă, în noaptea de 15 Martie: nici un poliţist nu a fost încă acuzat pentru această crimă, iar singurele declaraţii luate în considerare de către procurori pentru declanşarea audierilor au fost cele provenind de la poliţişti.

Până acum, nici o insituţie internaţională nu a investigat cazurile de tortură şi abuz, în ciuda numeroaselor cereri adresate forurilor internaţionale responsabile, care ar trebui să efectueze o investigaţie atentă şi să încerce să pună capăt acestei situaţii. Instituţiile UE au fost mult mai ferme în a condamna revoltele violente din 7 aprilie decât în a investiga cazurile de tortură şi decesele care au loc în Chişinău. Se pare că, şi pentru acestea, spargerea ferestrelor Parlamentului este mult mai importantă decât vieţile a câtorva sute de oameni care sunt în pericol de a fi ucişi şi agresaţi de poliţiştii nebuni şi brutali pe care dictatura moldovenească i-a dezlănţuit cu 10 zile în urmă.
După multe dovezi de tortură a oamenilor deţinuţi ilegal, după ce moartea primilor doi tineri a fost făcută publică şi după ce Uniunea Europeană a anunţat că trimite o comisie specială de investigaţii la Chişinău, pe 15 Aprilie, (ex) preşedintele moldav Vladimir Voronin a declarat la postul public de televiziune că va “graţia” pe cei mai mulţi dintre cei arestaţi după evenimentele din 7 aprilie. Această aşa-zisă amnistie nu s-a întâmplat nici astăzi şi nici măcar nu este posibilă potrivit legislaţiei moldave, în primul rând deoarece mandatul lui Voronin a expirat pe 7 aprilie şi în al doilea rând pentru că graţierea trebuie să fie votată de noul Parlament, care va fi format peste cel puţin două luni. Dar oamenii încă se întreabă câţi membri ai familiilor lor vor fi trimişi acasă în coşciuge, câţi dintre cei care au dispărut vor mai apărea vreodată, câţi îşi vor reveni din punct de vedere fizic şi psihic? Recuperarea înseamnă de asemenea să pretindă că au uitat tot ce li s-a întâmplat? Cum se vor putea reintegra în societatea care i-a torturat şi le-a nesocotit toate drepturile? Cum vor putea face asta...? Unde se vor duce? Către vest, frontiera cu România şi UE este închisă... Către est sunt trataţi ca sclavii şi abuzaţi de forţele poliţieneşti ruseşti.
De mult timp încoace, Moldova nu a oferit nici un viitor şi şi-a împins oamenii în afara ţării pentru a lucra pe pieţele de muncă străine... Astăzi, Moldova a dovedit că îşi poate construi prezentul doar prin violenţă, brutalitate, minciuni, teroare, cruzime şi înşelăciune.

În viitorul apropiat, Moldova are doar câteva opţiuni: să devină o dictatură totalitară, să se schimbe într-un regim politic complet diferit care să încerce să obţină legitimitate îmbunătăţind vieţile cetăţenilor săi, sau să dispară de pe hartă răspândindu-se în toate direcţiile în care de fapt locuiesc cetăţenii să astăzi.

Oamenii de acolo merită o viaţă mai bună, în afara cuştii geostrategice pe care o reprezintă Moldova pe harta unei Europe divizate. Pentru situaţia curentă şi pentru toate abuzurile recente, nu există scuze… şi acolo unde nu există scuze, nu este nevoie nici de minciuni.