aspecte teoretice, comunism, Est Europe, Europa, European Left, Karl Marx, social-democratie, socialism

În plină criză guvernamentală generată de iresponsabilitatea preşedintelui-marinar, şi în plină lipsă de alternative viabile de stânga, ne permitem pentru un moment să ne detaşăm de trista actualitate internă şi să propunem o sumară analiză a viitorului stângii europene în context mondial. Opiniile diferite sunt binevenite, acest blog colectiv de stânga fiind un forum de idei tot mai dinamic în ultima vreme.

Trăim într-un context bizar, acela în care stânga tradiţională europeană se află în pierdere de teren, în ciuda crizei economice mondiale, criză generată tocmai de acele tare ale capitalismului pe care stânga le-a criticat întotdeauna: lăcomia, credinţa oarbă în atotputernicia pieţii libere, lipsa reglementărilor, concentrarea puterii economice în entităţi necontrolabile de puterea publică şi cetăţeni, şi aşa mai departe. Ne-am fi aşteptat în astfel de vremuri la un triumf general al stângii, mai cu seamă în Europa, cea care l-a dat omenirii pe Marx. Rezultatele de la urne sunt însă descurajante pentru partidele social-democrate sau socialiste care s-au bucurat de mai multe voturi chiar şi în anii ’70-’80: SPD-ul social-democrat german a obţinut cel mai prost scor din istoria sa, de 23%, socialiştii portughezi (căci la ei partidul de centru-dreapta îşi zice social-democrat) au căzut de la 45% la 36.6%, cel mai scăzut scor din 1991, cât despre popularitatea partidului socialist francez... mai bine să n-o menţionăm din pudoare.

Stânga tradiţională şi moderată trece prin momente dificile în întreaga Europă, în timp ce două fenomene au loc simultan: dreapta neo-liberală este la conducere în multe ţări (în unele din acestea nu par să fie şanse de înlocuire, dacă ne gândim la popularitatea neofascismului italian), iar aşa-zisa extremă stângă (comuniştii, anarho-socialiştii şi alte partide altermondialiste) câştigă teren în Europa Occidentală, dar adepţii săi sunt consideraţi prea „contondenţi”, dacă nu chiar „disperaţi” de către „analiştii politici responsabili”.


Să examinăm pentru un moment teoria adoptată de analizele tradiţionaliste de centru-dreapta. Explicaţia cea mai „cuminte” şi conformistă ne prezintă următorul scenariu: în primul rând, dreapta pare a avea astăzi personalităţi mai puternice decât stânga. În al doilea rând, multe din idealurile stângii, la care au aderat masele încă de la începuturile erei industriale, au fost atinse în Europa Occidentală: ziua şi săptămâna de lucru limitate, concedii plătite, protecţie socială şi accesul la îngrijiri medicale, egalitate aproximativă de şanse în educaţie, şi aşa mai departe. În al treilea rând, un număr de obiective tradiţionale ale stângii sunt acum larg acceptate, şi nimeni nu îndrăzneşte, indiferent de culoarea politică, să ceară renunţarea la anumite drepturi câştigate. Pe scurt, stânga tradiţională şi moderată, altfel spus social-democraţia europeană, ar fi rămas atât „fără obiectul muncii”, cât şi „fără cadre carismatice”.

În final, teoreticienii dreptei mai scot, cred ei, un as din mânecă: iată, ne întâlnim cu toţii la un centru care se dovedeşte a fi la dreapta, pentru că stânga a fost nevoită să vireze spre centru-dreapta (să nu uităm virajele politice făcute de Tony Blair), iar dreapta a acţionat adesea în această perioadă cu mijloace iubite de stânga (injecţii de capital, subvenţii masive, naţionalizări, intervenţia statului în economie, etc.). În ţări ca Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie, unele măsuri de etatizare a economiei, precum şi crearea de elemente ale „statului-providenţă” au fost întreprinse de guverne de dreapta după cel de-al doilea război mondial, asigurând o creştere relativ continuă a nivelului de trai vreme de aproape 30 de ani. Indiferent de motivaţia avută, atunci şi acum, mesajul dinspre dreapta este limpede: ce mai vreţi, stângiştilor desueţi? Vremea voastră s-a dus! Extrema stângă este, nu-i aşa, extremă, deci ea trebuie stârpită ca şi extrema dreaptă naţionalistă, iar noi vom trăi în cea mai bună dintre lumile posibile!

Aşa să fie oare? Noi credem că nu, şi când spunem aceasta nu ne gândim numai la încurajatorul scor de 12.5% obţinut de Die Linke în Germania. Un articol anterior enumera partidele aşa-zis de extremă stângă din Europa, incluzând aici din păcate şi un partid care este la stânga numai cu numele (PCRM-ul moldovenesc), şi uitând să menţioneze formaţiunile franceze aflate la stânga Partidului Comunist, cum ar fi NPA-ul (Nouveau Parti Anticapitaliste) lui Olivier Besancenot care a înglobat LCR (Ligue communiste révolutionnaire), apoi Lutte ouvrière (Arlette Laguiller, troţkistă), Parti des Travailleurs (troţkist), PRG (Parti radical de gauche), precum şi o stângă ecologistă şi aflată încă în căutarea identităţii doctrinare, reprezentată în special de Fédération pour une alternative sociale et écologique (unde militează decorativa feministă şi fostă comunistă Clémentine Autain).

Pentru că am ajuns să discutăm stânga dintr-o ţară cu un partid comunist odinioară puternic, trebuie menţionată o legendă urbană care, fie că este adevărată, fie că nu, are o valoare de pildă istorică. Se zice că Uniunea Sovietică a lui Brejnev a făcut tot posibilul să saboteze Partidul Socialist francez în situaţiile în care acesta ar fi avut şanse mai bune în alegeri decât Partidul Comunist, preferând să vadă cum câştigă dreapta. De ce? Pentru că Brejnev pornea de la considerentul că trebuie lăsat capitalismul să se desfăşoare până când racilele acestuia îi vor fi exasperat îndeajuns pe muncitori, pentru a pregăti terenul unei revoluţii comuniste, în vreme ce o victorie a unei stângi moderate ar fi putut aduce reforme care să facă mai suportabil capitalismul, întârziind astfel o schimbare mai profundă.

Din păcate, social-democraţii şi socialiştii europeni exact asta au făcut: compromisuri grave cu lumea capitalului. Aşa-zisa „economie socială de piaţă” (struţo-cămila nemţească) a pervertit, încetul cu încetul, conştiinţa occidentală, pregătind pe simpatizanţii stângii pentru migrarea către noua abordare „liberal-socială”.

Nu, stânga europeană social-democrată nu şi-a îndeplinit misiunea istorică. În timpul războiului rece, socialiştii şi social-democraţii au constatat că o atitudine mai moderată aducea mai multe voturi. Cu timpul, şi fiind la putere, aceştia s-au îndepărtat tot mai mult de valorile stângii autentice. Să nu uităm că la un moment dat, separaţia între socialiştii şi social-democraţii occidentali, pe de o parte, şi comuniştii occidentali, pe de alta, era reprezentată (simplificând la maximum) prin aceea că primii erau adepţii unei lupte duse în cadrul sistemului parlamentar existent şi cu respectarea proprietăţii private, pe când cei din urmă ar fi preferat mijloace mai radicale şi ţeluri pe măsură. Ei bine, primii, din stângişti moderaţi au ajuns lachei ai curentelor neoliberale, dar cu tentă socială, iar comuniştii europeni şi-au epuizat energia... din lipsa oricărei activităţi revoluţionare!

Mai trebuie remarcat situaţia paradoxală din Europa Centrală şi de Est. Vreme de aproape jumătate de secol sub influenţă sovietică, aceste state conduse vremelnic de aşa-zise „regimuri de democraţie populară” au cunoscut bune şi rele, dar ceea ce s-a întipărit în memoria colectivă au fost abuzurile de la începuturile trecerii la regimurile impuse de societici, dificultăţile economice din anii ’80, ca şi caracterul foarte discutabil al anumitor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Informaţi, dar şi îndoctrinaţi de posturi precum Europa Liberă şi Vocea Americii, cetăţenii acestor ţări au îmbrăţişat puternic ideile dreptei liberale imediat după căderea Cortinei de Fier. Eşecul unor regimuri a fost interpretat în mod simplist ca pe o dovadă a injusteţei teoriei marxiste, ca şi cum un proiect greşit de automobil ar invalida conceptul motorului diesel!

Ca un fapt anecdotic, românii emigraţi în Statele Unite vor vota în majoritatea lor cu Republicanii, situându-se în medie mai la dreapta decât americanul mediu, şi mai cu seamă la dreapta intelectualului american progresist, care este în mod tipic Democrat.

Oricum, dacă sperietoarea trecutului i-a împins pe est-europeni în braţele dreptei (cu excepţia celor care au continuat să voteze cu partide care se declară de stânga, dar în fapt sunt „găşti de baroni locali neocapitalişti”), căderea Cortinei de Fier i-a descurajat şi pe occidentalii care votaseră cu comuniştii în trecut, mai ales că forţa partidelor comuniste europene a scăzut mult odată cu încetarea sprijinului Moscovei. Colac peste pupăză, criza economică şi socială care devenise vizibilă la mijlocul anilor ’80 (cu toată paranoia lui, Ceauşescu mai şi spunea uneori câte un adevăr) s-a accentuat, iar lipsa unor programe convingătoare din partea stângii necomuniste a netezit drumul dreptei neoliberale spre putere!

Iată că nici dreapta nu a putut împiedica cea mai mare recesiune de după 1929. Fără schimbări structurale (care nu se vor face!), orice revenire din criză va fi doar temporară, iar românul are o vorbă: „boală lungă, moarte sigură”. Cu toate acestea, chiar şi în acest al treisprezecelea ceas, popoarele Europei ezită să trimită iarăşi la putere stânga social-democrată.

De ce stânga social-democrată europeană nu mai are astăzi sprijinul maselor? Dintr-o multitudine de motive.

Stânga social-democrată a mai fost la putere, şi s-a văzut că tot ce-a întreprins a fost să cosmetizeze capitalismul, să-l „îmblânzească”, să-i dea o faţă mai umană, ceea ce nu a împiedicat ceea ce a urmat, respectiv criza.

Stânga social-democrată europeană şi-a pierdut nu numai caracterul revoluţionar (de-l va fi avut vreodată), ci şi identitatea. Departe de a mai reprezenta vreo clasă sau grup social, aceasta s-a concentrat pe apărarea intereselor unor grupuri minoritare, fie că este vorba de orientare sexuală, de rasă, religie, handicapuri fizice şi mentale, etc.

Aceeaşi stângă europeană a pierdut legătura cu sindicatele, din vina ambelor părţi, dar şi dintr-un motiv exterior, anume scăderea puterii sindicatelor într-o lume a capitalului globalizat şi a multinaţionalelor. Fără o legătură solidă cu lumea celor ce muncesc, ce mai reprezintă un partid de stânga? Elita stângii europene obişnuită cu scaunele parlamentare sau guvernamentale este formată din tehnocraţi burghezi formaţi în cele mai bune universităţi, care nu-i înţeleg şi nu-i reprezintă aşadar pe „cei mulţi”.

Se mai poate vorbi în Europa despre un „neoproletariat”, reprezentat de imigranţi, angajaţi temporari, mame singure, şi alte grupuri sociale care nu găsesc mesajul stângii social-democrate europene suficient de convingător. De asemenea, există şi un „post-proletariat”, format de micii întreprinzători individuali care, mai cu seamă în estul Europei, au crezut că pot intra în „clasa mijlocie” luându-şi soarta în mâini şi deschizând o afacere de familie ori de mică amploare, doar pentru a se vedea mai apoi sufocaţi de marile corporaţii şi carteluri transnaţionale, şi neprotejaţi de puterea publică. Aceştia oscilează între centru-dreapta şi centru-stînga, fiind însă dezamăgiţi de ambele opţiuni.


Care sunt opţiunile pentru europeni? Există încă foarte mulţi care dau vina pe un „insuficient liberalism”, pe o „prea mare prezenţă a statului”, alţii care sunt atraşi de curentele naţionaliste de extremă-dreaptă, şi un număr relativ modest care îndrăznesc să creadă cu sinceritate într-o stângă radicală, revoluţionară, pe principii marxiste.

Afară de sperietoarea trecutei „puteri a sovietelor”, mai există o sperietoare pentru proletarul european din secolul XXI, şi încă una perversă.

Proletarul erei post-industriale nu mai trăieşte dickensian, chiar dacă nu-i ajung banii. El a fost integrat în uriaşa maşinărie globală de făcut şi de tocat bani, fiind condiţionat de credite pentru maşină şi locuinţă, având pensia dependentă de fonduri de investiţie capitaliste, şi fiind amăgit să-şi investească puţinele economii în titluri de valoare, în speranţa iluzorie a unor câştiguri oarecare. Astfel, acesta va ezita să se ralieze unei cauze revoluţionare, ba chiar va fi împotriva unei demolări a sistemului economic şi financiar capitalist... de care se vede legat prin credite, pensii, şi aşa mai departe!

Acest proletar debusolat şi sclav al sistemului a văzut probabil cu ochi buni măsurile recente de a plăti din bani publici găurile imense din buzunarele capitaliste: a bombănit el (căci banii publici erau şi erau banii lui!), dar pe de altă parte i s-au garantat economiile depuse la bănci, are speranţa că-şi va păstra locul de muncă din economia privată (căci are de plătit rate pentru casă şi maşină!), şi tot aşa.

Va mai dura probabil până când oamenii vor înţelege că este absurd să-ţi bagi gâtul în jug şi să plăteşti chiar şi 30 de ani pentru o locuinţă, şi că supraîndatorarea (responsabilă şi de crahul american) nu a fost o fatalitate impusă, ci o capcană în care s-a căzut din lipsă de educaţie, de bun-simţ, de instinct de conservare... şi de nivel politic.

Noua Stângă Europeană (GUE/NGL) este suficient de eterogenă pentru a nu fi deocamdată o soluţie certă la actuala stare de lucruri. Printre altele, datorită componenţei sale, ea nu este îndeajuns de radicală, sau cel puţin nu oferă în clipa de faţă un mesaj ferm, coerent, decisiv.

O soluţie de stânga trebuie să găsească soluţii concrete de reducere a inegalităţilor şi a nedreptăţii sociale, iar aceasta se poate face numai plecând de la analizarea şi actualizarea conceptelor marxiste, atacând frontal chestiunea proprietăţii asupra mijloacelor de producţie (în sens larg), a distribuţiei (nu doar a redistribuirii prin pârghii fiscale) bogăţiei, şi aşa mai departe.

Câtă vreme stânga europeană se va sfii să se revendice de la marxism, câtă vreme „comunist” va fi un termen de ocară, câtă vreme masele nu vor fi educate să nu mai spere în zadar la vreo îmbogăţire spectaculoasă şi în esenţă imorală, câtă vreme se va acţiona cu jumătăţi de măsură, câtă vreme obiectivul va fi „cârpirea capitalismului”... tot acest timp va fi irosit.

Desigur, ne punem speranţe în Die Linke, urmărim cu interes şi evoluţia Nouveau Parti Anticapitaliste, dar mai sunt foarte multe de făcut până ca stânga radicală europeană să ajungă la nivelul de popularitate necesar.

Situaţia stângii în lume este adesea mult diferită de cea din Europa. Dacă în Statele Unite, Canada şi Australia, mişcările de stânga se revendică în mod clar de la marxism (în Canada sunt mai multe mişcări ale stângii radicale), iar Africa se află într-o eternă suferinţă fără a se întrevedea vreo cale de ieşire, pe alte continente...

Stânga asiatică a avut întotdeauna un caracter aparte. La 60 de ani de la înfiinţarea Republicii Populare Chineze, economia acesteia a reuşit un pas înainte neegalat de nimeni vreodată pe această planetă, doar că, din păcate, socialismul chinezesc a făcut pactul cu diavolul, Partidul Comunist s-a pus în slujba capitalurilor locale şi străine, iar preţul a fost imens. Zeci de milioane de ţărani dezrădăcinaţi au găsit o viaţă mai bună în fabricile de la oraş, dar tot ei s-au văzut în stradă în aceste vremuri de recesiune globală, când economia Chinei creşte, dar unele exporturi au scăzut simţitor. Rata sinuciderilor în China a atins cele mai înalte niveluri cunoscute pînă în prezent. În unele fabrici care produc pentru marile multinaţionale occidentale, ziua de muncă este cu mult mai lungă decât a fost cu 20-30 de ani în urmă în aceeaşi Chină, salariile nu sunt plătite la timp, se practică pedepsele fizice (nu, nu suntem pe vremea lui Mao!), iar zecilor de milioane de chinezi care trăiesc mai bine li se pun în contrapondere alte zeci sau poate sute de milioane de ţărani care sunt mai săraci decât au fost vreodată. În ciuda pretenţiilor regimului care se pretinde „comunist, dar cu o economie de piaţă”, China a devenit o ţară pur şi simplu capitalistă, dar cu un regim autoritar, diferit de cele occidentale. În plus, ce fel de ţară este aceea în care nu există un sistem de asigurări publice de sănătate, astfel că orice îngrijire medicală se plăteşte de pacient, şi nu există un sistem public de pensii?

Trebuie să precizăm că dezvoltarea prea rapidă a Chinei a fost de la un punct încolo nocivă nu numai pentru mediul înconjurător. Creşterea producţiei fără respectarea normelor de mediu, de siguranţă şi a drepturilor celor ce muncesc a dus la o competitivitate de neegalat, toate marile concerne occidentale alegând să-şi mute unităţile de producţie în China (dar şi în alte ţări asiatice), datorită costurilor foarte mici. Aceasta nu numai că a dus la pierderea multor locuri de muncă în Europa şi în America de Nord, dar a şi pus o presiune deosebită pe sindicatele din ţările dezvoltate, ca şi pe autorităţile fiscale respective, ameninţarea fiind clară. Către sindicate: „dacă mai aveţi pretenţii, ne mutăm fabricile în China, unde un muncitor este de zece ori mai ieftin, aşa că mai bine acceptaţi o scădere a salariului şi o creştere a săptămânii de lucru”, iar către puterea publică: „dacă nu ne reduceţi taxele şi impozitele, ne mutăm capitalurile în China”.

Din lipsă de spaţiu, vom mai menţiona numai faptul că, în sfârşit, s-a lămurit în mod oficial situaţia Coreii de Nord. Cât despre alte state asiatice tradiţional „comuniste”, Vietnamul o duce destul de bine...

Bazele ideologice ale comunismului asiatic, trecut şi poate viitor, necesită o analiză foarte delicată, pe care nu o vom face acum. Destul numai că el nu are suficiente baze marxiste, fiind mai degrabă o sumă de concepte originale diferite, dar cu rădăcini adânci în cultura, civilizaţia şi spiritualitatea acestor popoare.


Stânga în America Latină este poate cea mai promiţătoare în clipa de faţă. Întrucât Cuba a fost întotdeauna un caz foarte aparte, ne vom îndrepta atenţia spre statele de mai mare întindere şi care au continuat, majoritatea până recent, să fie victimele unor regimuri de dictatură militară, cu sprijinul constant al CIA.

Nu mai este nevoie de nici o precizare, Hugo Chávez este personajul central al istoriei secolului XXI, cel puţin pe acest continent. Privit cu interes sau cu îngrijorare pe alte continente, admirat, luat în derâdere sau considerat prea excentric, Chávez nu poate fi trecut cu vederea în politica mondială. Chiar dacă regimurile de stânga din ţările latino-americane prietene Venezuelei (Cuba, Argentina, Bolivia, Brazilia, Ecuador, Guatemala, Nicaragua, El Salvador, Honduras, Paraguay) sunt foarte diferite unul de celălalt, iar unele sunt chiar foarte „cuminţi”, putem spera că din colaborarea lor cu „Revoluţia Bolivariană” se va naşte viitorul socialist al Americii Latine. Iar dacă America Latină o va lua în acest secol înaintea Europei în domeniul revoluţiilor sociale, cu atât mai bine pentru ea!

Există cu toate acestea o mare diferenţă între factorii care au generat stânga latino-americană şi marxismul original. Fireşte, Marx şi Engels sunt citiţi în America Latină, şi nu numai ei. Ca model revoluţionar, Ernesto „Che” Guevara va rămâne negreşit în memoria colectivă. Dar socialismul şi „comunismul” sud-american nu derivă direct din marxism (cu excepţia posibilă a Cubei), chiar dacă, în afară de ideile lui Simón Bolívar, s-a inspirat şi din Marx.

În sensul său primar, marxismul este o filozofie politică şi un set de concepţii economice bazate pe o interpretare materialist-dialectică a istoriei, pe o analiză critică a capitalismului, pe o teorie a transformărilor sociale, ca şi pe o viziune ateistă a eliberării individului.

Ei bine, America Latină are o puternică tradiţie catolică, în aceeaşi măsură în care popoarele sale păstrează încă o serie de credinţe străvechi. Fiind vreme de secole oprimaţi de spanioli, portughezi şi nord-americani, latino-americanii au fost mobilizaţi de ideile de suveranitate, libertate, patriotism, anti-imperialism şi lupta pentru dreptate socială înainte de a-şi cristaliza vreun sistem de gândire economică. Atunci când gândirea teoretică a lui Marx a ajuns pe continent, aceasta a fost importantă în calitatea ei de critică a capitalismului şi de analiză economică, nicidecum în aceea de materialism ateu!

Chiar şi înainte de Marx, o bună parte din socialiştii utopici europeni au refuzat conceptul de Dumnezeu. Binele şi dreptatea socială pot exista şi fără îndrumarea divină, şi ele trebuie înfăptuite în această viaţă, nu în ceruri. De altfel, ştim la ce se referea Marx prin sintagma „opiul popoarelor”!

Trebuie să acceptăm faptul că, negreşit, popoarele Americii Latine nu vor îmbrăţişa partea ateistă din marxism. Fidel Castro a conştientizat-o cu mai bine de un deceniu în urmă. Conceptele lui Marx, oricât de juste ar fi ele, nu pot şi nu trebuie impuse cu forţa, iar astfel de aspecte relativ secundare nu trebuie să stea în calea libertăţii şi dreptăţii sociale.

Să ne aşteptăm de la bolivarism la o nouă definire a socialismului, ca etapă intermediară, dar de lungă durată, între capitalism şi o societate mai dreaptă, mai justă.

Înapoi în Europa şi în România, ce ne rămâne de sperat, şi mai cu seamă: ce este de făcut? Greu de dat un răspuns, afară de acela că ultima întrebare este la fel de actuală acum ca şi în 1902, data la care Lenin o punea într-un pamflet...


Post-scriptum: Rusia şi celelalte foste republici sovietice au fost scăpate din vedere în această scurtă trecere în revistă. Orice s-ar spune, popoarele sovietice au pierdut enorm pe plan social (şi nu numai) prin destrămarea URSS. Însă, nu-i aşa, Rusia a mai fost ţaristă în trecut...